Reinterpretarea cu mult mai multă atenție a probelor și dovezilor arheologice adaugă nu doar logică, dar și mister în cadrul cunoașterii istoriei civilizației umane. În felul acesta, foarte multe „certitudini” s-au dovedit a fi erori grosolane sau concluzii superficiale și, în anumite situații – cum ar fi cazul craniului Piltdown – chiar falsuri inteligent concepute.

Cartea atinge chiar și delicatul subiect al evoluției speciei umane, așa cum a fost ea prezentată de Charles Darwin în lucrarea Descendența Omului, arătând că lipsa fosilelor de hominizi și a formelor tranziționale pune un mare semn de întrebare acestei teorii, care elimină posibilitatea existenței unor alte civilizații umane în timpuri de demult. Totuși, studiile competente, realizate în secolul trecut de geologul și oceanograful american de origine olandeză, Tjeerd H. van Andel, au arătat că din 6 milioane de ani, doar 100 000 de ani ar putea fi reprezentați de straturi fosilifere care au rezistat. Prin urmare, autorii cărții pe care o prezentăm aici trag o concluzie logică, afirmând că „în cele 5,9 milioane de ani fără consemnări fosile este timp chiar și pentru civilizații avansate să apară și să dispară, lăsând cu greu vreo urmă.”

O observație plină de bun simț, care adeseori apare în carte, se referă la „barierele” stabilite pentru unele perioade în istoria vieții pe Pământ, în sensul că unele ființe sau organisme au fost catalogate ca existând doar în anumite intervale de timp și nu în altele mai vechi. Un bun exemplu este cel în care știința spune că primul pește a apărut în perioada Ordovicianului, începând cu 505 milioane de ani în urmă; cu toate acestea, destul de recent au fost descoperite fosile de pești din perioada Cambrianului, adică aproximativ cu 80 de milioane de ani mai devreme.

O altă situație jenantă este cea a suprimării sau „uitării” în mod convenabil a dovezilor ce au fost deja descoperite sau care sunt descoperite în prezent. Savanții au „decretat” niște ierarhii sau legi de evoluție și orice dovadă „împotrivă” este în mod automat ignorată sau chiar suprimată. „Metoda” constă în a cataloga respectiva descoperire ca fiind „imposibilă”, iar apoi în găsirea unei căi de discreditare a ei. Aproape fără excepție, dovezile sunt prezentate ca „o greșeală, o iluzie sau o înșelătorie”. Un exemplu în acest sens este omorârea, în anii ’80, a unui animal ciudat la marginea junglei din India, catalogat de oamenii de știință ca fiind o „imposibilitate genetică”. Acea ființă a fost mai apoi identificată cu celebrul sirrush sau dragon, reprezentat pe Poarta lui Isis de la intrarea în anticul Babilon, în timpul domniei marelui rege Nabuccodonosor al II-lea. Animalul avea aspectul unei feline foarte agile, precum ghepardul, cu capul de șarpe și limba bifurcată; trupul era acoperit pe părți și pe picioarele din spate de solzi, labele și ghearele erau cele ale unui vultur, iar coada era cea a unui leu. Nici măcar un singur savant nu s-a deplasat la locul faptei, pentru a studia acea creatură, despre al cărui cadavru nu se mai știe nimic.

O lectură pasionantă, inedită și deschizătoare de noi drumuri în concepția pe care noi o avem despre civilizația umană.

Probe și dovezi dintre cele mai stranii, care au fost descoperite în ultimii 150 de ani, rămân tot atâtea mistere sau elemente inexplicabile în prezent, după ce au fost scoase din „praful” uitării și al ignorării de către știința modernă. Urme ilogice în straturi vechi de zeci sau sute de milioane de ani, unelte ciudate, anomalii genetice descoperite în fosilele unor schelete, înșelătorii demascate ale unor dovezi de paleoantropologie, demontarea ideilor și prejudecăților arheologilor și geologilor cu privire la evoluția vieții pe Pământ, toate acestea și încă multe altele sunt prezentate într-o manieră foarte erudită în excelenta lucrare Arheologia interzisă.

Arheologia interzisă. Istoria ascunsă a umanității este în curs de apariție la Editura Daksha.

Articolul O CARTE CA UN GHIMPE ÎN COASTA ȘTIINȚEI MODERNE apare prima dată în Editura Daksha.

Spectacolele oferite de bulversări şi de înălţarea unor porțiuni de uscat li s-au prezentat în mod spontan exploratorilor. Deschiderea aproape a fiecărei grote, examinarea a aproape fiecărei mişcări orogenice, studierea fiecărui canion submarin le-au arătat mereu aceleaşi tablouri de violenţă şi masacru. Toate aceste mărturii au influenţat puternic două mari doctrine ale secolului XIX, cea a uniformităţii şi cea a evoluţiei, prima construită pe a doua. 

O altă învăţătură fundamentală – teoria epocilor glaciare – le-a urmat îndeaproape. Evenimente geologice au fost imputate din ce în ce mai mult fenomenului de glaciaţie, dar mecanismul său este destul de discutat. Diferite şcoli au studiat originea perioadelor glaciare „pe Terra, dar şi pe cer…“. 

Tezele care încearcă să explice această origine se sprijină pe astronomie, geologie, meteorologie. În privinţa astronomiei, unii au afirmat că soarele emite mai multă sau mai puţină căldură în funcţie de un ciclu nedeterminat, concept care a fost respins, chiar dacă, din când în când, face noi adepţi. Alţii cred că perioadele glaciare încep dacă una dintre cele două emisfere se află în iarnă atunci când pământul se află la extremitatea elipsei sale. În acest caz, iarna ar fi puţin mai lungă şi mai friguroasă, dar vara, deşi mai scurtă, ar fi mai caldă. Dacă pământul şi-ar urma în continuare traiectoria actuală, variaţiile de temperatură prevăzute nu ar produce o glaciaţie generalizată. De asemenea, s-a mai spus că orbita terestră când se alungeşte, când se scurtează. 

În privinţa geologilor, unii au presupus o schimbare a activităţii izvoarelor calde; alţii consideră că s-ar fi putut schimba cursul curentului Gulf Stream*, afirmând că, dacă cele două Americi ar fi fost separate şi nu legate de istmul Panama, o parte din acest curent s-ar fi scurs în Oceanul Pacific. Inexactitatea acestor două ipoteze a fost stabilită. De altfel, examenul paleontologic al faunei marine din vecinătate arată că istmul exista cu mult înaintea începutului primei perioade glaciare. 

O teorie geologică diferită, care încă are câţiva adepţi, vede originea perioadelor glaciare în variaţia altitudinii continentelor, lucru care ar fi influenţat direcţia vânturilor şi a precipitaţiilor atmosferice… Dar ea întâmpină o opoziţie puternică din partea lui A.P. Coleman, profesor onorific de geologie la Universitatea Toronto, o autoritate în domeniu: „Dacă considerăm repartizarea straturilor de gheaţă care acopereau, în pleistocen, peste zece milioane de kilometri pătrați în America de Nord şi cinci milioane în Europa… devine evident că nu toate zonele de uscat din lume s-au înălţat simultan… Teoria cade singură“. 

Este sigur că „înălţarea lor dincolo de limita zăpezilor veşnice ar fi provocat o glaciaţie locală, dar nimic nu dovedeşte că se pot forma în acest fel vaste calote glaciare, fiind imposibil ca în acest mod să se fi produs o răcire universală precum cea din pleistocen“. Dintre condiţiile atmosferice care ar fi putut crea acea răcire, sunt invocate eventuale fluctuaţii de gaz carbonic şi de prafuri meteorice din atmosferă. Rarefierea anhidridei carbonice ar antrena o scădere a temperaturii, dar calculele au demonstrat că ar fi fost insuficientă pentru a produce o glaciaţie importantă; acest lucru ar fi fost posibil dacă un nor oarecare ar fi împiedicat razele solare să încălzească Terra, dar atunci ar mai trebui explicată şi prezenţa unui astfel de ecran, grosimea şi suprafaţa lui. „Au fost formulate zeci de soluţii pentru rezolvarea problemei puse de perioadele glaciare şi nu există o altă problemă discutată cu atâta ardoare nu doar de geologi, ci şi de meteorologi şi zoologi; totuşi, niciuna dintre propunerile lor n-a făcut obiectul unui acord unanim“ (A.P. Coleman). 

Pentru a fi acceptabilă, teoria care va încerca să arate originea perioadelor glaciare ar trebui să precizeze de ce fenomenul nu s-a produs în nord–vestul Siberiei, cea mai rece regiune a globului și de ce, prin contrast, a avut loc la latitudini temperate în India, în Madagascar şi în Brazilia ecuatorială. Niciuna dintre axiomele enunţate nu explică aceste ciudăţenii. Ideile care se bazează pe existenţa unor regiuni calde şi a unora reci în spaţiu sau pe variabilitatea energiei solare nu explică deloc într-un mod convenabil extinderea gheţii în terţiar. În definitiv, conceptul de ere glaciare, considerat de ştiinţă o dogmă de necombătut și care a servit drept bază evoluţionismului, nu a primit încă o explicaţie. 

Poli inversați 

Pentru că diferitele teorii care încercau explicarea glaciaţiei nu au fost recunoscute, rămânea o ipoteză imaginată de câţiva geologi încă de la începutul controversei, și anume inversarea polilor. Dacă şi-ar fi abandonat locul iniţial sub acţiunea unui impuls oarecare, atunci polii s-ar fi centrat pe un alt punct al globului. Stratul de gheaţă din era terţiară ar fi putut să fie calota polară dintr-o epocă anterioară. Acest lucru îi explică nu numai originea, ci şi faptul că poziţia sa geografică nu coincidea cu cea a cercurilor arctice şi antarctice actuale. 

„Pentru a înţelege mai bine motivul marilor schimbări climatice din trecut şi al predominării temperaturilor ridicate în preajma Polului Nord, ar trebui să admitem că axa de rotaţie a Terrei nu a ocupat întotdeauna aceeaşi poziţie; ea s-ar fi putut schimba în urma unor bulversări geologice, un bun exemplu fiind redistribuirea generală a continentelor şi a mărilor“*. În timpul unei perioade îndelungate din secolul XIX, numeroşi oameni de ştiinţă au dezbătut acest subiect. Astronomii şi matematicienii i-au întrebat pe geologi ce anume ar fi putut să provoace o deplasare a polilor. În opinia lor, nu putea fi vorba decât despre o nouă repartizare a greutăţilor la suprafaţa globului. Pentru rezolvarea acestei probleme, astronomul englez Sir George B. Airy şi-a imaginat că rotaţia pământului – sferoidă perfect rigidă – fusese deranjată de înălţarea bruscă a unui lanţ muntos sub altitudinile „cele mai favorabile producerii unui efect considerabil“. 

Pentru că axa de rotaţie nu mai coincidea cu cea a globului, s-ar fi produs o basculare: „În aceste condiţii, axa a oscilat în interiorul sferei terestre…, dar nu o putea face la nesfârşit“. Importanţa fenomenului ar fi fost neglijabilă „presupunând că creşterea altitudinii a atins miimea proeminenţei ecuatoriale, ceea ce mi se pare excesiv, deplasarea polului n-ar fi depăşit între trei şi cinci kilometri… şi, nu vă supăraţi, astronomi, acest lucru n-ar fi provocat schimbările climatice pe care dorim să le explicăm“**. 

Sir George Darwin, matematician şi astrofizician, fiu reputat al unui părinte ilustru, a aprofundat şi mai mult cercetările: el a calculat că, dacă un fund oceanic situat la o adâncime de 4600 m s-ar ridica la 350 m deasupra nivelului mării, transformându-se astfel într-un continent cu o suprafaţă egală cu aceea a Africii, şi dacă, simultan, o masă identică s-ar scufunda la antipozi, ar rezulta o deplasare a polilor de ordinul a două grade. În final, el a afirmat că, dacă Terra ar fi posedat plasticitate, deplasarea ar fi fost mai importantă. 

James Croll, un climatolog scoţian, a scris: „O bulversare atât de puternică probabil că nu s-a produs niciodată pe planeta noastră. Pentru provocarea unei deviaţii de 3°17’ – care n-ar fi avut niciunefect sensibil asupra climatului – ar fi fost nevoie de o înălţare a unei zecimi din suprafaţa terestră la o altitudine de 3500 m. Dacă un continent de zece ori mai mare ca Europa de altădată s-ar ridica din ape, acest lucru ar duce Londra la latitudinea oraşului Edinburgh sau oraşul Edinburgh la latitudinea Londrei. Cei care vor să explice în acest fel glaciaţia ţării noastre sau absenţa gheţii la poli în trecut sunt foarte curajoşi. Noi ştim foarte bine că din epoca glaciară nu s-au produs pe Terra schimbări suficiente pentru a le impune polilor o deviere de zece kilometri şi cu atât mai puţin de 12 grade“*. 

Geologul J. Evans le-a sugerat astronomilor să aibă în vedere o altă eventualitate şi anume, presupunând că Terra e plină de materie în fuziune, se gândea că o modificare a încărcăturii sale superficiale ar fi forţat-o să-şi schimbe poziţia cu 20° faţă de axa iniţială. Fizicianul Sir William Thomson, mai cunoscut sub numele de Lord Kelvin, a profitat de dezbatere pentru a susține că „Terra nu poate fi o masă lichidă înconjurată de o scoarţă subţire din materie solidă“. El a precizat: „La suprafaţă şi la mii de metri dedesubt, rigiditatea Terrei este, cu siguranţă, mai mică decât cea a fierului; dar, la adâncimi mari, această rigiditate trebuie să fie infinit mai mare. Indiferent de vârstă, trebuie să fim convinşi că interiorul este solid… şi să respingem neapărat orice ipoteză conform căreia ea ar fi constituită dintr-o peliculă cu o grosime de 30, 100, 500 sau 1000 km care stă pe un fluid“. El a demonstrat că, dacă ar fi o masă fără consistenţă închisă într-o manta subţire, „planeta noastră s-ar fi deformat cu uşurinţă sub atracţia soarelui şi a lunii iar apa oceanelor, adoptând deformările sale, ar fi urcat sau ar coborât odată cu ea şi, în consecinţă, fenomenul mareei n-ar mai fi existat“. 

Extras din lucrarea Marile cataclisme terestre de Immanuel Velikovsky, în curs de apariție la Daksha.

Articolul Marile Cataclisme Terestre – al doilea extras apare prima dată în Editura Daksha.

Terra nu este Edenul, suportând o evoluţie lentă şi paşnică de-a lungul unui număr incalculabil de secole – ca să nu spunem eternitate –, pentru că orogeneza*, progresând încet, a luat sfârşit odată cu era terţiară când, timp de milioane de ani, nu au existat niciodată alte evenimente decât căderea unor meteoriţi de mari dimensiuni…

Pentru mulţi oameni de ştiinţă, Terra a fost întotdeauna o planetă liniştită care și-a urmat imperturbabil orbita după un calendar precis, fără să-şi schimbe latitudinea, lăsându-şi sedimentele să se acumuleze cu o precizie demnă de cea a unui cântar farmaceutic. Totuşi, ea încă ascunde câteva mistere neelucidate, care îşi vor găsi cu siguranţă soluţiile în cadrul unui sistem în care corpurile celeste îşi urmează ciclurile invariabile cu regularitatea unui ceas elveţian.

Terra, cu mareele sale previzibile şi cu anotimpurile, ar fi parcurs un stadiu în care s-au înfruntat mamiferele, păianjenii, viermii, peştii şi păsările. Toate aceste fiinţe ar fi evoluat doar mulțumită competiţiei dintre specii, toate fiind descendentele unui strămoş comun, creatura unicelulară primitivă. Refuzând să creadă că unele cataclisme îngrozitoare i-ar putea afecta planeta, omul a ridicat această idee la rangul de credinţă religioasă sau ezoterică, cu un Lucifer şi o Apocalipsă. 

Cu toate acestea, el a descoperit şi indicii incontestabile ale acestui trecut terifiant al planetei sale – cum ar fi cenuşa de origine extraterestră de sub oceane, ele însele tăiate de un canion uriaş (care traversează toate oceanele), dovadă materială a unei torsiuni fenomenale a Terrei, care vibrează de durere –, a văzut poziţia polilor ei deplasându-se, apoi inversându-se de mai multe ori. 

Luna nu este doar acel astru romantic ce ne luminează nopţile, ci şi o lume fără viaţă unde domneşte haosul, cu ale sale şase milioane de metri pătraţi deformaţi, topiţi şi umflaţi, ale căror semnificaţii încă ne scapă. Strălucind, soarele nostru trimite valuri de plasmă spre planetele vecine care, pentru a se apăra de astfel de demonstraţii de iubire, îi opun centurile lor magnetice. Ele difuzează chiar mesaje pe unde hertziene pentru a-şi exprima temerile sufletelor lor anorganice, dar şi alte semnale radio ce rezultă din şocul galaxiilor în coliziune, care ajung şi ele la noi. 

Acest univers cu o aparenţă atât de paşnică este doar un nor imens traversat de radiaţii, unele dintre ele mortale, străbătut de bucăţi de materii dezagregate care fac să răsune strigăte de alarmă provenite din toate direcţiile. 

Singurul sentiment de siguranţă ţine de convingerea că nicio neplăcere majoră nu i se poate întâmpla omului, bijuterie a Creaţiei, pentru că ar fi de neimaginat ca aceasta să rezulte din decizia unei divinităţi binevoitoare. Ideea că sistemul solar tocmai a văzut sfârşitul luptelor dintre zei (descrise de oamenii din Antichitate) ca să intre într-o fază de calm relativ (poate o perioadă foarte lungă în comparație cu viaţa unui om) este foarte plauzibilă. Plauzibilă este şi opinia celui care afirmă că, pentru a preîntâmpina cea mai mare parte a acestor pericole, o soluţie potrivită s-ar fi declanşat în mod natural sau (cine ştie?) a fost ordonată de o inteligenţă superioară şi protectoare. Într-adevăr, ionosfera ne apără de redutabilele raze ultraviolete şi de alte radiaţii nocive aşa după cum scutul magnetic (provocat de rotaţia terestră permanentă) exercită un control al razelor cosmice. Şi, cu toate că Terra nu este centrul universului – aşa cum se credea până de curând –, planeta noastră se află la o distanţă precisă față de un soare care îi oferă căldură suficientă pentru ca rezerva ei de apă să nu se evapore sau să nu îngheţe. Altfel spus, ca să-şi păstreze o atmosferă umedă favorabilă creaturilor vii.

Toate formele de viaţă care au evoluat în timpul marilor bulversări terestre trăiesc acum o eră de prosperitate şi abundenţă. Cât îl priveşte pe om, acesta a cucerit spaţiul cosmic; dar, lovit de amnezie, a uitat tulburările tragice din trecutul său apropiat şi se joacă în mod periculos cu atomul după ce a ajuns să stăpânească fisiunea. Pe scurt, s-a îndepărtat puţin mai mult de strămoşul său care a inventat focul prin lovirea a două bucăţi de silex.”

Dr. Immanuel Velikovsky

Extras din cartea Marile cataclisme terestre de Dr. Immanuel Velikovsky, în curs de apariție la Editura Daksha

Articolul Marile Cataclisme Terestre, Immanuel Velikovsky apare prima dată în Editura Daksha.

Cercetarea în domeniul științelor naturii avansează într-un ritm uimitor, depășind chiar așteptările celor care lucrează în domeniu. Genomul uman a fost complet decodificat doar cu câțiva ani în urmă. Acum dispunem de mijloacele și de abilitățile necesare pentru a descifra tiparul corpului uman.

Deși la început am crezut că descifrarea codului genetic va rezolva misterul vieții, a devenit din ce în ce mai evident că viața nu e atât de simplă. Cu cât studiem mai mult chiar și o singură celulă, cu atât înțelegem mai clar complexitatea sa imensă. Mă ocup de cercetarea în domeniul științelor naturii de peste patruzeci de ani, din care ultimii douăzeci i-am dedicat cercetării genetice. Scopul acestei cărți este de a transmite inspirația, surpriza și uimirea pe care le-am resimțit atât ca urmare a conținutului, cât și a procesului acestei cercetări și de a vă împărtăși cum puteți aplica unele dintre aceste descoperiri în viața de zi cu zi.

Există două chestiuni pe care doresc în mod special să vi le comunic. Prima este descoperirea remarcabilă că genele noastre nu sunt fixe, ci se schimbă ca reacție la diverși factori. Cât de mulți oameni nu dau vina pentru defectele lor, cum ar fi lipsa înclinației spre sport, pe părinți? E adevărat că ereditatea influențează caracteristicile și abilitățile individuale. Dar, deși aceste trăsături se transmit genetic, genele noastre sunt, de asemenea, echipate cu un „întrerupător“ care le poate schimba funcția. Practicarea sportului în mod regulat, de exemplu, declanșează gene pozitive care conduc la îmbunătățirea tonusului muscular și a sănătății și, în același timp, dezactivează genele nocive.

Mediul poate declanșa și el acest mecanism de activare/dezactivare. Din câte am observat din studiile efectuate și din propria mea experiență, expunerea la un mediu diferit pare să stimuleze genele pozitive și să deblocheze potențialul unei persoane. Și mai uimitor însă este faptul că mecanismul declanșator poate fi generat de atitudinea mentală. Conform noilor cercetări, modul nostru de a gândi ne poate activa genele. Un experiment recent pe care l-am pus în practică și pe care îl voi descrie pe larg puțin mai târziu, a arătat că râsul reduce în mod semnificativ nivelul de glucoză în sânge la diabetici, după masă. Am identificat apoi genele specifice care sunt activate prin râs, dovedind pentru prima dată că emoția pozitivă poate stimula activarea genelor. Dacă vom învăța cum să activăm genele pozitive și să le dezactivăm pe cele negative, am putea dispune de posibilități infinite pentru a spori potențialul uman.

Cea de-a doua chestiune prezentată în această carte o reprezintă opinia unui om de știință despre ceea ce face posibil miracolul care ne înconjoară. Sistemul enzimatic/hormonal și genele corelate care provoacă hipertensiunea constituie preocuparea mea de o viață. Și totuși, în ciuda aproape a unui secol de cercetări intense efectuate de numeroși oameni de știință capabili, mare parte chiar și din acest subiect rămâne necunoscută.

Mecanismul vieții este un mister uimitor. Oamenii vorbesc despre „a trăi“ ca și cum ar fi ceva foarte simplu, dar nici măcar o singură ființă umană nu ar putea supraviețui doar printr-un efort conștient. Reglate de funcționarea automată a hormonilor și a sistemului nervos automat, toate funcțiile noastre vitale, inclusiv respirația și circulația sangvină, lucrează non–stop pentru a ne menține în viață fără niciun efort special sau vreo intervenție din partea noastră. Genele noastre controlează aceste sisteme vitale și, în acest scop, acționează în perfectă armonie. Când una dintre ele începe să funcționeze, o alta răspunde oprindu-și activitatea sau, dimpotrivă, lucrând și mai intens, armonizând și reglând sistemul ca pe un tot unitar.

Pare improbabil ca o asemenea ordine desăvârșită să se fi născut din pură întâmplare. Ceva mai mă- reț trebuie să se afle în spatele armoniei lumii noastre. Mulți oameni folosesc termenul de Dumnezeu pentru a descrie acest concept; ca om de știință, am ales să-l numesc „ceva măreț“. Deși e invizibil și nu e ușor de perceput cu simțurile noastre, lucrând în domeniul științelor naturii, sunt puternic conștient de existența sa. Descifrarea codului genetic e un lucru cu adevărat miraculos; și totuși și mai miraculos e chiar faptul că acest cod a fost înscris în genele noastre. Știm că nu l-am scris noi, și totuși nu a putut fi scris la întâmplare. Codul genetic, care reprezintă echivalentul a mii de cărți, e păstrat în interiorul nostru și, în mod misterios și totuși evident, controlează spațiul infinitezimal cunoscut sub numele de celulă.

Natura noastră umană ne împinge să căutăm să cunoaștem necunoscutul și să încercăm să înțelegem neînțelesul. „Ce e nou?“ este refrenul constant al omului de știință, demonstrând că destinul științei este de a evolua. Atâta timp cât curiozitatea noastră fundamentală nu se va schimba, știința va continua să progreseze. Noi date și descoperiri, mai ales în științele naturii, au efecte imediate, conducând la o nouă tehnologie, la tehnici îmbunătățite de reproducție în creșterea animalelor sau la crearea de noi medicamente. Drept urmare însă știința și tehnologia pot fi ușor pervertite pentru a satisface avariția și ambiția personală. În consecință, dacă nu găsim o cale de a controla dorințele umane nedemne, știința va rămâne pentru totdeauna o sabie cu două tăișuri.

Chestiunea centrală în dezbaterea cu privire la clonarea umană nu e tehnologia, ci mai degrabă lăcomia umană. Cât de departe ar trebui să mergem? E corect să creezi o copie fizică a propriei persoane doar pentru că vrei acest lucru? Știința și tehnologia fac posibil lucrul respectiv, dar oamenii sunt cei care decid dacă să-l pună în practică sau nu și cel mai adesea decizia lor se bazează pe interese egoiste. Nu ar trebui să fim atât de aroganți. Să ne amintim că viața, inclusiv a noastră, e un dar oferit de „ceva măreț“ și nu produsul invenției sau al lăcomiei umane.

Trebuie să ne putem controla, înfrâna de la a face ceva nenatural, chiar dacă acel lucru este posibil din punct de vedere tehnic. Dar înfrânarea este insuficientă dacă e bazată exclusiv pe etică. Înfrânarea se naște din conștiința faptului că trăim nu datorită puterii noastre sau a aparatelor, ci mai degrabă prin grația a nenumărate alte vieți care o susțin pe a noastră. Adoptând în viața noastră o atitudine de recunoștință și apreciere pentru acest dar, putem să ne activăm genele inactive și să lăsăm cale liberă unui mod de a trăi nou și minunat.

Ca fondator al Institutului pentru studiul relației minte–genă, realizez o cercetare care să dovedească ipoteza mea că fericirea, bucuria, inspirația, recunoștința și rugăciunea pot activa gene benefice. Rezultatul experimentului cu privire la râs menționat mai devreme reprezintă prima noastră descoperire. Evoluția cercetării noastre ar putea oferi o explicație pentru adevărurile pe care ni le-au transmis Buddha și Iisus, descrise în termenii mecanismului genetic de activare/dezactivare.

Dacă aș fi îndrăznit să spun cu douăzeci de ani în urmă că emoțiile pozitive pot activa genele, aș fi fost aspru criticat pentru că această teorie este neștiințifică, dar numărul de oameni de știință care împărtășesc opinia mea cu privire la puterea minții a crescut. De fapt, savanții din toată lumea efectuează experimente pentru a înțelege modul în care factorii psihologici influențează domeniul fizic. Trebuie să renunțăm la prejudecata că mintea nu are legătură cu bunăstarea fizică. Până când o vom face, va fi dificil să eliminăm boala numai prin metodele științifice convenționale. Ca oameni de știință și parte a unei comunități internaționale, trebuie să depunem mai mult efort și să sacrificăm mai multe resurse pentru studierea minții. În lumea în care trăim astăzi întâlnim multe probleme fără soluții ușoare. E crucial să asigurăm colaborarea dintre știință și spiritualitate, care să se completeze reciproc, dacă dorim să găsim răspunsurile. Sper ca lucrarea de față va fi utilă în această privință.

Dr. Kazuo Murakami

Extras din cartea Codul divin al vieții: descoperă talente ascunse, înscrise în propriul ADN, în curs de apariție la Editura Daksha. Pentru mai multe detalii click aici.

Articolul Codul divin al vieții apare prima dată în Editura Daksha.

”Destul de încărcați cu containere și recipiente, am ieșit din Camera Ocultă în spațiul tunelului, îndreptându-ne spre distorsiune. În urma noastră câmpul subtil opac a închis, precum un paznic credincios, orice imagine a interiorului camerei. Am parcurs în câteva minute drumul înapoi, exact ca la venire, traversând succesiv sasurile spațiale de-a lungul tunelului. Datorită faptului că acestea erau mai multe, protocolul recomanda o recuperare de câteva zile, pentru a evita anumite reacții neplăcute la nivelul mitocondriilor, efect pe care cercetătorii l-au observat în timp la cei care au luat parte la expedițiile anterioare. La una sau două treceri prin distorsiuni, influența asupra structurii fine a corpului uman nu era notabilă, dar la mai multe „salturi” succesive, mai ales într-un interval scurt de timp, celulele începeau să reacționeze.

Efectele se asemănau oarecum cu cele ale iradierii nucleare, deși nu implicau urmările acesteia. Era vorba mai mult de o destabilizare a ADN-ului mitocondrial, datorită solicitării energetice din timpul „trecerilor”. Acestea puteau provoca destul de repede unele stări de slăbiciune și chiar de amețeală. Existau însă și excepții, cazuri în care nu se resimțeau astfel de efecte. Cezar, de pildă, era una dintre ele; chiar dacă a mers în zeci de expediții, iar frecvența „salturilor” a fost mare, la controalele medicale el a fost găsit întotdeauna sănătos. Personal, am observat că el devenea chiar mai vital după astfel de expediții, iar pielea lui părea să fie mai fină și mai „strălucitoare”. Totuși, cercetătorii implicați în acest program au emis ipoteza că, odată cu trecerea timpului și cu repetarea experiențelor, ADN-ul „învață” această amprentă specifică a „saltului” și se adaptează la ea destul de repede.’‘

”După ce noul satelit „şi-a intrat în atribuţii”, pe Pământ au început în mod gradat să apară plantele cu flori. Aceasta reprezenta deja o modificare semnificativă a florei la nivelul planetei. Saltul pe acest nivel s-a produs în special pentru că acţiunea argintului din plante a fost puternic influenţată de prezența Lunii pe cerul planetei. Orma semnalase deja în cercetările ei cantităţi mari de cupru, aur şi argint în plantele de pe Pământ, înainte de plasarea Lunii pe orbita ei în jurul Pământului. În conformitate cu calculele realizate de echipele ştiinţifice de pe nava-amiral, influența Lunii era dinamică, iar în plus de aceasta, uriaşa navă şi-a schimbat de mai multe ori poziţia faţă de Pământ, la anumite intervale de timp, în conformitate cu necesitatea influenţelor subtile astrale, care proveneau de la celelalte corpuri cosmice principale, stele sau planete.

Legăturile biochimice din plante, pe care Luna le-a provocat în timp prin influenţa ei energetică subtilă, au dus la apariţia şi dezvoltarea florilor pe Pământ. Primele flori au apărut la cactuşi, deoarece aceştia erau cei mai numeroşi pe planetă la acea vreme. Am văzut cum în primele faze au apărut un fel de petale cărnoase, după care acestea s-au dezvoltat până au ajuns la stadiul florilor, aşa cum le cunoaştem în zilele noastre. Abia după ce această transformare fundamentală în viaţa vegetală pe planeta noastră s-a încheiat, gigantica navă s-a stabilizat pe orbita actuală, având caracteristicile pe care le cunoaștem astăzi.”

Cartea va fi disponibilă din 7 februarie 2020 și poate fi comandată în avans aici.

Articolul CRISTALUL ETERIC – Al treilea tunel, de Radu Cinamar. Vă oferim spre lectură încă două fragmente din carte apare prima dată în Editura Daksha.

CRISTALUL ETERIC – Al treilea tunel

În mod surprinzător, la mai puţin de un an de la ultima apariţie publicistică a sa (Geneza uitată – martie, 2019), Radu Cinamar ne trimite la redacţie un nou manuscris. Pentru cititorii interesaţi, nu mai este un secret faptul că autorul prezintă în cărţile sale elemente cu un conţinut ezoteric ridicat, actual şi practic. Observaţiile şi analizele sale sunt coroborate şi cuprind un spectru larg de interes: de la ştiinţă la spiritualitate sau de la psihologie la ezoterism, de la istoria umanității la aspecte sociologice etc., dar după părerea noastră totul este adus la un numitor comun, cel al evoluţiei fiinţei umane în totalitatea ei.

Pentru a uşura unele dintre informaţiile la care autorul face referire în cărţile sale, mai ales începând cu acest ultim volum, ne-am permis să adăugăm mai multe note explicative de subsol, care să lămurească mai bine cititorul.

CRISTALUL ETERIC – Al treilea tunel încheie atât un ciclu numerologic (ciclul lui 7), cât şi misterul ultimului tunel, rămas neexplorat de autor până în anul 2015. După prezentarea expediţiei, volumul face o foarte interesantă „turnură”, orientându-se către un proiect special, ce atrage o colaborare inedită cu orașul subteran Apellos, dar și cu partea americană. Ni se pare de asemenea foarte interesant că, pentru prima dată după aproape 14 ani, Radu Cinamar ne oferă în acest volum date suplimentare despre enigmaticul Elinor, un alchimist desăvârşit. Cartea prezintă de asemenea o informație-cheie, îndelung dezbătută şi considerată până acum un mister neelucidat, care se referă la originea reală a Lunii. Totul este explicat în amănunt şi în mod cronologic, la fel ca şi în cazul elementelor despre originea omului, prezentate în Geneza uitată. Este uluitor și totodată fascinant, dar cu atât mai mult aceasta ne deschide orizonturile cunoașterii și ale evoluției noastre individuale.

Volumele lui Radu Cinamar impresionează prin acurateţea detaliilor, prin ineditul lor, la care se adaugă valoarea de natură spirituală şi ezoterică a informaţiilor pe care ele le conțin. Acesta, considerăm noi, reprezintă cu adevărat nucleul seriei fenomenale de cărţi pe care autorul ni le pune la dispoziție, serie care este prezentă pe piață de 15 ani!

CRISTALUL ETERIC – Al treilea tunel va fi disponibilă la vânzare din 7 februarie, 2020, iar primii cititori care vor primi cartea vor fi cei care doresc să o comande în avans aici (precomenzi).

Articolul Seria RADU CINAMAR – volumul 7 apare prima dată în Editura Daksha.

La doi ani după ultima sa apariție editorială („În interiorul Pământului – Al doilea tunel”), Radu Cinamar revine cu un nou volum ce completează remarcabila epopee a seriei sale. De această dată nu e vorba despre una sau mai multe dintre călătoriile pe care autorul le-a realizat, ci despre o excepțională și totodată uimitoare prezentare a istoriei adevărate a omenirii, în care este expus de asemenea adevărul despre originea omului, despre sorgintea noastră ca specie umană.

„GENEZA UITATĂ” – o carte care șochează prin natura dezvăluirilor și prin complexitatea prezentării lor.

Noua carte din celebra serie a autorului va fi disponibilă începând de vineri, 29 martie 2019.

Cartea poate fi comandată în avans. Click aici pentru precomandă.

Articolul Radu Cinamar – GENEZA UITATA apare prima dată în Editura Daksha.