”Iată că au trecut aproape treizeci de ani de când prima ediţie a acestei cărţi se află pe rafturile librăriilor. În acești ani, cursa pentru cucerirea spaţiului s-a accelerat și înţelegerea misterelor spaţiului a fost comparabilă cu o revelaţie. Pământul, sistemul solar, galaxia noastră şi tot ce e în jurul ei, până atunci simboluri ale calmului şi liniştii, au devenit brusc lumi agitate.
Terra nu este Edenul, suportând o evoluţie lentă şi paşnică de-a lungul unui număr incalculabil de secole – ca să nu spunem eternitate –, pentru că orogeneza*, progresând încet, a luat sfârşit odată cu era terţiară când, timp de milioane de ani, nu au existat niciodată alte evenimente decât căderea unor meteoriţi de mari dimensiuni…
Pentru mulţi oameni de ştiinţă, Terra a fost întotdeauna o planetă liniştită care și-a urmat imperturbabil orbita după un calendar precis, fără să-şi schimbe latitudinea, lăsându-şi sedimentele să se acumuleze cu o precizie demnă de cea a unui cântar farmaceutic. Totuşi, ea încă ascunde câteva mistere neelucidate, care îşi vor găsi cu siguranţă soluţiile în cadrul unui sistem în care corpurile celeste îşi urmează ciclurile invariabile cu regularitatea unui ceas elveţian.
Terra, cu mareele sale previzibile şi cu anotimpurile, ar fi parcurs un stadiu în care s-au înfruntat mamiferele, păianjenii, viermii, peştii şi păsările. Toate aceste fiinţe ar fi evoluat doar mulțumită competiţiei dintre specii, toate fiind descendentele unui strămoş comun, creatura unicelulară primitivă. Refuzând să creadă că unele cataclisme îngrozitoare i-ar putea afecta planeta, omul a ridicat această idee la rangul de credinţă religioasă sau ezoterică, cu un Lucifer şi o Apocalipsă.
Cu toate acestea, el a descoperit şi indicii incontestabile ale acestui trecut terifiant al planetei sale – cum ar fi cenuşa de origine extraterestră de sub oceane, ele însele tăiate de un canion uriaş (care traversează toate oceanele), dovadă materială a unei torsiuni fenomenale a Terrei, care vibrează de durere –, a văzut poziţia polilor ei deplasându-se, apoi inversându-se de mai multe ori.
Luna nu este doar acel astru romantic ce ne luminează nopţile, ci şi o lume fără viaţă unde domneşte haosul, cu ale sale şase milioane de metri pătraţi deformaţi, topiţi şi umflaţi, ale căror semnificaţii încă ne scapă. Strălucind, soarele nostru trimite valuri de plasmă spre planetele vecine care, pentru a se apăra de astfel de demonstraţii de iubire, îi opun centurile lor magnetice. Ele difuzează chiar mesaje pe unde hertziene pentru a-şi exprima temerile sufletelor lor anorganice, dar şi alte semnale radio ce rezultă din şocul galaxiilor în coliziune, care ajung şi ele la noi.
Acest univers cu o aparenţă atât de paşnică este doar un nor imens traversat de radiaţii, unele dintre ele mortale, străbătut de bucăţi de materii dezagregate care fac să răsune strigăte de alarmă provenite din toate direcţiile.
Singurul sentiment de siguranţă ţine de convingerea că nicio neplăcere majoră nu i se poate întâmpla omului, bijuterie a Creaţiei, pentru că ar fi de neimaginat ca aceasta să rezulte din decizia unei divinităţi binevoitoare. Ideea că sistemul solar tocmai a văzut sfârşitul luptelor dintre zei (descrise de oamenii din Antichitate) ca să intre într-o fază de calm relativ (poate o perioadă foarte lungă în comparație cu viaţa unui om) este foarte plauzibilă. Plauzibilă este şi opinia celui care afirmă că, pentru a preîntâmpina cea mai mare parte a acestor pericole, o soluţie potrivită s-ar fi declanşat în mod natural sau (cine ştie?) a fost ordonată de o inteligenţă superioară şi protectoare. Într-adevăr, ionosfera ne apără de redutabilele raze ultraviolete şi de alte radiaţii nocive aşa după cum scutul magnetic (provocat de rotaţia terestră permanentă) exercită un control al razelor cosmice. Şi, cu toate că Terra nu este centrul universului – aşa cum se credea până de curând –, planeta noastră se află la o distanţă precisă față de un soare care îi oferă căldură suficientă pentru ca rezerva ei de apă să nu se evapore sau să nu îngheţe. Altfel spus, ca să-şi păstreze o atmosferă umedă favorabilă creaturilor vii.
Toate formele de viaţă care au evoluat în timpul marilor bulversări terestre trăiesc acum o eră de prosperitate şi abundenţă. Cât îl priveşte pe om, acesta a cucerit spaţiul cosmic; dar, lovit de amnezie, a uitat tulburările tragice din trecutul său apropiat şi se joacă în mod periculos cu atomul după ce a ajuns să stăpânească fisiunea. Pe scurt, s-a îndepărtat puţin mai mult de strămoşul său care a inventat focul prin lovirea a două bucăţi de silex.”
Dr. Immanuel Velikovsky
Extras din cartea Marile cataclisme terestre de Dr. Immanuel Velikovsky, în curs de apariție la Editura Daksha
