Spectacolele oferite de bulversări şi de înălţarea unor porțiuni de uscat li s-au prezentat în mod spontan exploratorilor. Deschiderea aproape a fiecărei grote, examinarea a aproape fiecărei mişcări orogenice, studierea fiecărui canion submarin le-au arătat mereu aceleaşi tablouri de violenţă şi masacru. Toate aceste mărturii au influenţat puternic două mari doctrine ale secolului XIX, cea a uniformităţii şi cea a evoluţiei, prima construită pe a doua. 

O altă învăţătură fundamentală – teoria epocilor glaciare – le-a urmat îndeaproape. Evenimente geologice au fost imputate din ce în ce mai mult fenomenului de glaciaţie, dar mecanismul său este destul de discutat. Diferite şcoli au studiat originea perioadelor glaciare „pe Terra, dar şi pe cer…“. 

Tezele care încearcă să explice această origine se sprijină pe astronomie, geologie, meteorologie. În privinţa astronomiei, unii au afirmat că soarele emite mai multă sau mai puţină căldură în funcţie de un ciclu nedeterminat, concept care a fost respins, chiar dacă, din când în când, face noi adepţi. Alţii cred că perioadele glaciare încep dacă una dintre cele două emisfere se află în iarnă atunci când pământul se află la extremitatea elipsei sale. În acest caz, iarna ar fi puţin mai lungă şi mai friguroasă, dar vara, deşi mai scurtă, ar fi mai caldă. Dacă pământul şi-ar urma în continuare traiectoria actuală, variaţiile de temperatură prevăzute nu ar produce o glaciaţie generalizată. De asemenea, s-a mai spus că orbita terestră când se alungeşte, când se scurtează. 

În privinţa geologilor, unii au presupus o schimbare a activităţii izvoarelor calde; alţii consideră că s-ar fi putut schimba cursul curentului Gulf Stream*, afirmând că, dacă cele două Americi ar fi fost separate şi nu legate de istmul Panama, o parte din acest curent s-ar fi scurs în Oceanul Pacific. Inexactitatea acestor două ipoteze a fost stabilită. De altfel, examenul paleontologic al faunei marine din vecinătate arată că istmul exista cu mult înaintea începutului primei perioade glaciare. 

O teorie geologică diferită, care încă are câţiva adepţi, vede originea perioadelor glaciare în variaţia altitudinii continentelor, lucru care ar fi influenţat direcţia vânturilor şi a precipitaţiilor atmosferice… Dar ea întâmpină o opoziţie puternică din partea lui A.P. Coleman, profesor onorific de geologie la Universitatea Toronto, o autoritate în domeniu: „Dacă considerăm repartizarea straturilor de gheaţă care acopereau, în pleistocen, peste zece milioane de kilometri pătrați în America de Nord şi cinci milioane în Europa… devine evident că nu toate zonele de uscat din lume s-au înălţat simultan… Teoria cade singură“. 

Este sigur că „înălţarea lor dincolo de limita zăpezilor veşnice ar fi provocat o glaciaţie locală, dar nimic nu dovedeşte că se pot forma în acest fel vaste calote glaciare, fiind imposibil ca în acest mod să se fi produs o răcire universală precum cea din pleistocen“. Dintre condiţiile atmosferice care ar fi putut crea acea răcire, sunt invocate eventuale fluctuaţii de gaz carbonic şi de prafuri meteorice din atmosferă. Rarefierea anhidridei carbonice ar antrena o scădere a temperaturii, dar calculele au demonstrat că ar fi fost insuficientă pentru a produce o glaciaţie importantă; acest lucru ar fi fost posibil dacă un nor oarecare ar fi împiedicat razele solare să încălzească Terra, dar atunci ar mai trebui explicată şi prezenţa unui astfel de ecran, grosimea şi suprafaţa lui. „Au fost formulate zeci de soluţii pentru rezolvarea problemei puse de perioadele glaciare şi nu există o altă problemă discutată cu atâta ardoare nu doar de geologi, ci şi de meteorologi şi zoologi; totuşi, niciuna dintre propunerile lor n-a făcut obiectul unui acord unanim“ (A.P. Coleman). 

Pentru a fi acceptabilă, teoria care va încerca să arate originea perioadelor glaciare ar trebui să precizeze de ce fenomenul nu s-a produs în nord–vestul Siberiei, cea mai rece regiune a globului și de ce, prin contrast, a avut loc la latitudini temperate în India, în Madagascar şi în Brazilia ecuatorială. Niciuna dintre axiomele enunţate nu explică aceste ciudăţenii. Ideile care se bazează pe existenţa unor regiuni calde şi a unora reci în spaţiu sau pe variabilitatea energiei solare nu explică deloc într-un mod convenabil extinderea gheţii în terţiar. În definitiv, conceptul de ere glaciare, considerat de ştiinţă o dogmă de necombătut și care a servit drept bază evoluţionismului, nu a primit încă o explicaţie. 

Poli inversați 

Pentru că diferitele teorii care încercau explicarea glaciaţiei nu au fost recunoscute, rămânea o ipoteză imaginată de câţiva geologi încă de la începutul controversei, și anume inversarea polilor. Dacă şi-ar fi abandonat locul iniţial sub acţiunea unui impuls oarecare, atunci polii s-ar fi centrat pe un alt punct al globului. Stratul de gheaţă din era terţiară ar fi putut să fie calota polară dintr-o epocă anterioară. Acest lucru îi explică nu numai originea, ci şi faptul că poziţia sa geografică nu coincidea cu cea a cercurilor arctice şi antarctice actuale. 

„Pentru a înţelege mai bine motivul marilor schimbări climatice din trecut şi al predominării temperaturilor ridicate în preajma Polului Nord, ar trebui să admitem că axa de rotaţie a Terrei nu a ocupat întotdeauna aceeaşi poziţie; ea s-ar fi putut schimba în urma unor bulversări geologice, un bun exemplu fiind redistribuirea generală a continentelor şi a mărilor“*. În timpul unei perioade îndelungate din secolul XIX, numeroşi oameni de ştiinţă au dezbătut acest subiect. Astronomii şi matematicienii i-au întrebat pe geologi ce anume ar fi putut să provoace o deplasare a polilor. În opinia lor, nu putea fi vorba decât despre o nouă repartizare a greutăţilor la suprafaţa globului. Pentru rezolvarea acestei probleme, astronomul englez Sir George B. Airy şi-a imaginat că rotaţia pământului – sferoidă perfect rigidă – fusese deranjată de înălţarea bruscă a unui lanţ muntos sub altitudinile „cele mai favorabile producerii unui efect considerabil“. 

Pentru că axa de rotaţie nu mai coincidea cu cea a globului, s-ar fi produs o basculare: „În aceste condiţii, axa a oscilat în interiorul sferei terestre…, dar nu o putea face la nesfârşit“. Importanţa fenomenului ar fi fost neglijabilă „presupunând că creşterea altitudinii a atins miimea proeminenţei ecuatoriale, ceea ce mi se pare excesiv, deplasarea polului n-ar fi depăşit între trei şi cinci kilometri… şi, nu vă supăraţi, astronomi, acest lucru n-ar fi provocat schimbările climatice pe care dorim să le explicăm“**. 

Sir George Darwin, matematician şi astrofizician, fiu reputat al unui părinte ilustru, a aprofundat şi mai mult cercetările: el a calculat că, dacă un fund oceanic situat la o adâncime de 4600 m s-ar ridica la 350 m deasupra nivelului mării, transformându-se astfel într-un continent cu o suprafaţă egală cu aceea a Africii, şi dacă, simultan, o masă identică s-ar scufunda la antipozi, ar rezulta o deplasare a polilor de ordinul a două grade. În final, el a afirmat că, dacă Terra ar fi posedat plasticitate, deplasarea ar fi fost mai importantă. 

James Croll, un climatolog scoţian, a scris: „O bulversare atât de puternică probabil că nu s-a produs niciodată pe planeta noastră. Pentru provocarea unei deviaţii de 3°17’ – care n-ar fi avut niciunefect sensibil asupra climatului – ar fi fost nevoie de o înălţare a unei zecimi din suprafaţa terestră la o altitudine de 3500 m. Dacă un continent de zece ori mai mare ca Europa de altădată s-ar ridica din ape, acest lucru ar duce Londra la latitudinea oraşului Edinburgh sau oraşul Edinburgh la latitudinea Londrei. Cei care vor să explice în acest fel glaciaţia ţării noastre sau absenţa gheţii la poli în trecut sunt foarte curajoşi. Noi ştim foarte bine că din epoca glaciară nu s-au produs pe Terra schimbări suficiente pentru a le impune polilor o deviere de zece kilometri şi cu atât mai puţin de 12 grade“*. 

Geologul J. Evans le-a sugerat astronomilor să aibă în vedere o altă eventualitate şi anume, presupunând că Terra e plină de materie în fuziune, se gândea că o modificare a încărcăturii sale superficiale ar fi forţat-o să-şi schimbe poziţia cu 20° faţă de axa iniţială. Fizicianul Sir William Thomson, mai cunoscut sub numele de Lord Kelvin, a profitat de dezbatere pentru a susține că „Terra nu poate fi o masă lichidă înconjurată de o scoarţă subţire din materie solidă“. El a precizat: „La suprafaţă şi la mii de metri dedesubt, rigiditatea Terrei este, cu siguranţă, mai mică decât cea a fierului; dar, la adâncimi mari, această rigiditate trebuie să fie infinit mai mare. Indiferent de vârstă, trebuie să fim convinşi că interiorul este solid… şi să respingem neapărat orice ipoteză conform căreia ea ar fi constituită dintr-o peliculă cu o grosime de 30, 100, 500 sau 1000 km care stă pe un fluid“. El a demonstrat că, dacă ar fi o masă fără consistenţă închisă într-o manta subţire, „planeta noastră s-ar fi deformat cu uşurinţă sub atracţia soarelui şi a lunii iar apa oceanelor, adoptând deformările sale, ar fi urcat sau ar coborât odată cu ea şi, în consecinţă, fenomenul mareei n-ar mai fi existat“. 

Extras din lucrarea Marile cataclisme terestre de Immanuel Velikovsky, în curs de apariție la Daksha.

Articolul Marile Cataclisme Terestre – al doilea extras apare prima dată în Editura Daksha.

Terra nu este Edenul, suportând o evoluţie lentă şi paşnică de-a lungul unui număr incalculabil de secole – ca să nu spunem eternitate –, pentru că orogeneza*, progresând încet, a luat sfârşit odată cu era terţiară când, timp de milioane de ani, nu au existat niciodată alte evenimente decât căderea unor meteoriţi de mari dimensiuni…

Pentru mulţi oameni de ştiinţă, Terra a fost întotdeauna o planetă liniştită care și-a urmat imperturbabil orbita după un calendar precis, fără să-şi schimbe latitudinea, lăsându-şi sedimentele să se acumuleze cu o precizie demnă de cea a unui cântar farmaceutic. Totuşi, ea încă ascunde câteva mistere neelucidate, care îşi vor găsi cu siguranţă soluţiile în cadrul unui sistem în care corpurile celeste îşi urmează ciclurile invariabile cu regularitatea unui ceas elveţian.

Terra, cu mareele sale previzibile şi cu anotimpurile, ar fi parcurs un stadiu în care s-au înfruntat mamiferele, păianjenii, viermii, peştii şi păsările. Toate aceste fiinţe ar fi evoluat doar mulțumită competiţiei dintre specii, toate fiind descendentele unui strămoş comun, creatura unicelulară primitivă. Refuzând să creadă că unele cataclisme îngrozitoare i-ar putea afecta planeta, omul a ridicat această idee la rangul de credinţă religioasă sau ezoterică, cu un Lucifer şi o Apocalipsă. 

Cu toate acestea, el a descoperit şi indicii incontestabile ale acestui trecut terifiant al planetei sale – cum ar fi cenuşa de origine extraterestră de sub oceane, ele însele tăiate de un canion uriaş (care traversează toate oceanele), dovadă materială a unei torsiuni fenomenale a Terrei, care vibrează de durere –, a văzut poziţia polilor ei deplasându-se, apoi inversându-se de mai multe ori. 

Luna nu este doar acel astru romantic ce ne luminează nopţile, ci şi o lume fără viaţă unde domneşte haosul, cu ale sale şase milioane de metri pătraţi deformaţi, topiţi şi umflaţi, ale căror semnificaţii încă ne scapă. Strălucind, soarele nostru trimite valuri de plasmă spre planetele vecine care, pentru a se apăra de astfel de demonstraţii de iubire, îi opun centurile lor magnetice. Ele difuzează chiar mesaje pe unde hertziene pentru a-şi exprima temerile sufletelor lor anorganice, dar şi alte semnale radio ce rezultă din şocul galaxiilor în coliziune, care ajung şi ele la noi. 

Acest univers cu o aparenţă atât de paşnică este doar un nor imens traversat de radiaţii, unele dintre ele mortale, străbătut de bucăţi de materii dezagregate care fac să răsune strigăte de alarmă provenite din toate direcţiile. 

Singurul sentiment de siguranţă ţine de convingerea că nicio neplăcere majoră nu i se poate întâmpla omului, bijuterie a Creaţiei, pentru că ar fi de neimaginat ca aceasta să rezulte din decizia unei divinităţi binevoitoare. Ideea că sistemul solar tocmai a văzut sfârşitul luptelor dintre zei (descrise de oamenii din Antichitate) ca să intre într-o fază de calm relativ (poate o perioadă foarte lungă în comparație cu viaţa unui om) este foarte plauzibilă. Plauzibilă este şi opinia celui care afirmă că, pentru a preîntâmpina cea mai mare parte a acestor pericole, o soluţie potrivită s-ar fi declanşat în mod natural sau (cine ştie?) a fost ordonată de o inteligenţă superioară şi protectoare. Într-adevăr, ionosfera ne apără de redutabilele raze ultraviolete şi de alte radiaţii nocive aşa după cum scutul magnetic (provocat de rotaţia terestră permanentă) exercită un control al razelor cosmice. Şi, cu toate că Terra nu este centrul universului – aşa cum se credea până de curând –, planeta noastră se află la o distanţă precisă față de un soare care îi oferă căldură suficientă pentru ca rezerva ei de apă să nu se evapore sau să nu îngheţe. Altfel spus, ca să-şi păstreze o atmosferă umedă favorabilă creaturilor vii.

Toate formele de viaţă care au evoluat în timpul marilor bulversări terestre trăiesc acum o eră de prosperitate şi abundenţă. Cât îl priveşte pe om, acesta a cucerit spaţiul cosmic; dar, lovit de amnezie, a uitat tulburările tragice din trecutul său apropiat şi se joacă în mod periculos cu atomul după ce a ajuns să stăpânească fisiunea. Pe scurt, s-a îndepărtat puţin mai mult de strămoşul său care a inventat focul prin lovirea a două bucăţi de silex.”

Dr. Immanuel Velikovsky

Extras din cartea Marile cataclisme terestre de Dr. Immanuel Velikovsky, în curs de apariție la Editura Daksha

Articolul Marile Cataclisme Terestre, Immanuel Velikovsky apare prima dată în Editura Daksha.